Mizerabilii

Despre Dan Diaconescu e incomod de vorbit. Face parte din acele subiecte pe care dacă le abordezi, cazi inevitabil în derizoriu şi mizerie. Fiindcă a diseca un distem digestiv al periferiei societăţii te pune în situaţia de a şti dinainte ce vei găsi şi a te umple de o putoare anticipată, deci lucru cu atât mai ruşinos.

Aici îmi aduc aminte de o întâmplare: eram prin clasa a II-a, copil crescut la bloc şi mutat deodată, „mare”, la curte. Pisica vecinului tocmai ascunsese ceva în nisip şi, deşi auzisem cam ce ascunde pisica, tentaţia căutării a fost totală, aşa încât m-am ales cu degetele cremuite.
Sper să nu fac asta şi acum.

Mă voi referi la câteva posibile semnificaţii ale celebrului caz otevist CRIMA DIN PRIMĂVERII, pornind de la ceea ce se cheamă în plan juridic „dovezi indirecte”.
Scheletul cazului îl cunoaştem majoritatea, dar să ne reîmprospătăm puţin.

Într-o noapte, în vila familiei Iovan din cartierul bucureştean Primăverii, pătrunde un hoţ.
Adrian Iovan, care dormea alături de soţia sa Romaniţa, se trezeşte, vede în pragul dormitorului silueta intrusului, îşi ia arma de vânătoare, îl urmăreşte prin vilă şi când îl prinde îl împuşcă.
Modul în care s-a desfăşurat apoi prezentarea acestui caz la OTV este de natură să ne pună pe gânduri în privinţa bunelor intenţii ale lui Dan Diaconescu.

La prima emisiune în care a fost invitată sora hoţului, Mihaela, femeia a fost de un bun-simţ rarisim, care m-a impresionat.
Necajită dar fără furie, plânsă dar fără ostentaţie, încercănată dar nu crispată. Nimic revanşard, nimic de reproşat lui Iovan.
A admis că fratele ei era un hoţ, că mai făcuse de astea, că, practic, şi-o meritase.
Ei, dar la următoarea emisiune în care a apărut, Mihaela nu mai era ea. Devenise o fiară, cerea dreptate, uitase tot ce spusese şi juca rolul sorei distruse.
O femeie necăjită care abia îşi creşte copilul, ajutată uneori de fratele ei, care deşi mai făcuse anumite erori în viaţă, era un băiat de zahăr.
S-a mers pe cartea aţâţării populaţiei sărace împotriva bogătaşilor nemernici, care în loc să dea o pâine caldă hoţului îi dau un glonţ.
Adrian Iovan a fost prezentat ca un ucigaş cu sânge rece, care a preferat să apese pe trăgaci în loc să facă puţină maieutică în pijama cu spărgătorul, pe balcon.
Apoi, în zeci de emisiuni, sora mortului a cerut cu lacrimi în ochi şi pumnii strânşi „dreptate”, a chemat la solidaritate şi lupta de clasă, i-a învinovăţit pe ciocoii care i-au ucis bunătate de frate.

De aici încolo putem specula, pe temeiurile bunului-simţ comun şi ale psihologiei cotidiene pe care o ştie orice om care trăieşte în lume.
E greu, foarte greu de crezut că sora mortului s-a întors, de la o zi la alta, cu 180 de grade neajutată, fără înghiontirea complice şi drăcoasă a zâmbitorului Diaconescu, fără o anumită prezentare a unor şanse de câştig material de pe urma întâmplării şi fără scormonirea rău-voitoare a suferinţei tinerei femei.
De asemenea, se poate specula că familia Iovan ar fi avut mijloace de a opri „malaxorul”, dar nu a dorit, iar asta l-a îndârjit şi mai mult pe mogulul televiziunii poporului.

Restul e istorie. Şi se va repeta.