True stories - O zi din fascinanta viata a camionagiului

Ieri a fost o zi demnă de aventurile lui Conan Doi, al lui Vlad Muşatescu (autor uitat şi de care am mai amintit. Puteţi descărca romanul lui „De-a puia-gaia” de aici.
Pentru week-end).




Faza I de rahat feminin

Hai să le duc pe mama şi soţia la doctor, în Dristor. Ajung acolo, trag la bordură, încercând să poziţionez ambele portiere de pe dreapta între stâlpişori, că odată eram aşa de captivat cu conversaţia încât tata, care nu ştie să se uite bine pe geam înainte de a deschide, mi-a atins-o – în fine, vina şoferului, până la urmă – schimbăm ultimele cuvinte.
Ele urmau să rămână acolo vreo oră, eu să mă duc să bag o şaorma. (Da, în post, ştiu, încerc să ţin, dar diabetul mă luptă serios aşa că sunt cazuri când prefer să mănânc ce trebuie, numai să-mi fie bine).
Şi bine mi-a fost... Dar să nu anticipăm.

Mama se îndepărtase deja de maşină, iar soţia încă mai lua nu ştiu ce de pe bancheta din spate. Eu, întors spre ea, vorbeam. Gata, ne luăm la revedere, trânteşte portiera, face un pas pe trotuar. Eu mă întorc, mă uit în stânga, în oglindă, întorc şi căpăţâna, „fotografiez” totul, era clar că pot pleca, mă uit în faţă în timp ce bag în viteză, mai aveam încă o fracţiune de secundă până să eliberez ambreiajul şi să mă mişc, când – reflex de om bătrân – arunc ochii iar în dreapta (deşi n-aş fi avut niciun motiv, nu?) şi
ce vad?
Nevastă-mea deschisese uşa, nu ştiu cum de nu auzisem, şi intrată cu trupul în maşină mai lua ceva de pe banchetă.
Vizualizaţi scena de cascadorii râsului (posibil cu urmări tragice) care s-ar fi produs dacă aş fi plecat?
Noroc că mă asigur de 7 ori înaintea plecării.
Ce să mai zici decât FEMEIE, frate.

Faza II de rahat bolnav

Ajung la şaorma. Fără castraveţi, vă rog, şi cu mult ketchup. Picant.
Ei, dar pana mea, şi ketchupul ăsta picant e de zece mii de feluri.
Ăla picant de la KFC nu e ăla picant de la Mc’, ăla de la Spring nu e ăla de la Dristor. (să n-aud nimic! nu acolo m-am dus)
Mă urc în maşină, mă pun pe mâncat. Gogule, încercarea voinţei nu glumă.
Ceapa, pe care nu avusesem prezenţa de spirit să o refuz, în combinaţie cu ketchupul picant, foarte picant, era ceva pentru demolat clădiri.
Dar camionagiul are stomac. Măcar atâta. De mic copil am un stomac de rup tot.
După o jumătate de oră eram iar la Dristor, aşteptând ieşirea fetelor, când mă apucă frate nişte mâncărimi pe piept, pe gât şi pe mâini de nu mai ştiam de mine. Să-mi rup hainele, nu alta.
Mă uit în oglindă, eram roşu, iritat ca un rac băgat în oală.
O grăbesc pe maică-mea, cu care urma să fac cumpărături:

„Hai mai repede, că mor!”

Alerg în blană la Sălăjan, îmi iau oţet de mere cu miere de albine – diluat cu apă te salvează şi dacă mănânci peşte stricat - şi Claritine (un antialergic foarte bun şi scump). Mă tratez pe marginea drumului, apoi hai la Billa.

Faza III de rahat PANSAT

Mama în magazin, eu imi iau o cafeluţă de la dozator şi mă instalez pe bancheta din spate. Îmi pun telefonul tacticos la loc sigur, aranjez căştile în aşa fel încât dintr-o mişcare să le pun în ureche şi să nu se mai înnoade firul. Portierele de pe dreapta deschise. În dreapta mea o maşină parcată.
Încui maşina din alarmă, ca să nu las prea multe breşe de securitate.
La CIA au zis că nu e bine să poţi fi atacat pe toate părţile maşinii. :P
Intru pe net, nu dau două clicuri, gogule, că vin din magazin proprietarii maşinii din dreapta. Cobor să închid portierele. O închid pe aia din faţă, apoi o împing puţin pe aia din spate, să mă uit la nu ştiu ce. Şi se blochează cu dispozitivul de siguranţă.

Pe moment am realizat că cheile au rămas pe banchetă, laptopul deschis, telefonul tot acolo. Ţin minte că am tras de ambele portiere de pe dreapta şi nu au mers, deşi cea din faţă nu avea cum să fie încuiată.
N-am nicio explicaţie pentru asta, ori fiind stresat nu am făcut mişcarea necesară, ori nu ştiu ce să zic, cert este că am fost convins, pentru 10 minute, că am rămas aşa.

Faza IV de rahat ridicol

Am sunat la Nana, care stă în apropiere, să îmi împrumute maşina, să fug acasă, ca să iau cheile de rezervă.
„Vai de mine, nu pot, Dănuţ, că e la spălat la OZANA, cu banchetele scoase!”
Eu, naiv:
„Păi nu neapărat acuma, în juma de oră, o oră, tot stăm aici degeaba lângă maşină.”
„Vai, dar nu e gata, mâine plec în Moldova...!”
Nana nu dă maşina nimănui, poţi să şi mori, pentru ea maşina e sacră.
Despre asta în alt episod.

Între timp, descopăr că portiera din faţă nu era încuiată, cum era şi firesc, aşa că hai să luăm peşte. Sar peste faza cu mama care nu ştiu de ce consideră normal, după ce se dă jos din maşină pe trotuar, ştiind că plec şi văzând (sau poate nu) că eu mă asigur pentru plecare, să treacă prin faţa maşinii mele, exact când mă mişc.
Aveam o fereastră de câteva minute, aşa că vreau să fac o verificare (vorba lui Zoso, aşa DE CONTROL), căci bănuiala mă rodea ca un viermişor:
prea era cusută cu aţă albă faza cu maşina lăsată la spălătorie.
O iau pe străduţele care duc la Nana, când ce să vezi? La două străduţe de blocul ei, pe un colţ ferit, ascunsă maşina Nanei!

Mă dau jos, mă uit înauntru, deşi era evident că e nespălată şi nici n-ar fi avut ce să caute acolo – murdară muci. Varză. Ca maşina navetistului.
Deci imediat ce a vorbit cu mine, aflând că sunt într-un necaz, a preferat să mă lase să plătesc taxiuri (cum era planul) decât să îmi dea maşina o oră, a sărit în „Bombiţa” ei de Solentza – sper că nu v-aţi imaginat vreun CLS? – şi a ascuns-o pe străduţe.
Aşa că fac o poantă sinistră: îi scriu cu degetul umezit, pe geamul murdar al şoferului:
SPALA
MA

:))

THE END