"Cenusa fara epoleti" - povestire

În contextul scandalului recent cu schimbul de spioni dintre americani şi ruşi, mi-am amintit de o carte care mi-a plăcut mult la vremea când am citit-o, este vorba despre „Cenuşă fără epoleţi”.
Este o carte bazată pe fapte reale, scrisă de un fost spion GRU, „Suvorov”, care a dezertat în SUA şi a reuşit să scape nepedepsit.
Pentru că, din păcate, nu prea mai avem timp de citit, o să vă povestesc, din amintiri, ce şi cum.


GRU era serviciul de spionaj al armatei sovietice, mult mai puţin notoriu decât vestitul KGB, dar cel puţin la fel de periculos şi eficace.
După cum unii ştiu, la capitolul spionaj, adică inteligenţă, ruşii le-au cam dat clasă americanilor.
Le-au furat bomba atomică, le-au umplut NATO şi instituţiile americane cu agenţi, i-au făcut peste tot de băcănie. Se gândeau la toate, erau imaginativi şi nu lăsau nimic la voia întâmplării. Americanii, cu aroganţa lor specifică, prea încrezători în ce fac ei, lăsau tot felul de breşe.

Spionii, în cursul pregătirii, ca să nu ştie unde sunt bazele în care erau antrenaţi, erau duşi în nişte containere speciale. Aceste containere erau de acelaşi tip pentru tot felul de activităţi.
Pe dinafară erau portocalii, toate la fel. Pe dinăuntru erau amenajate diferit, unele pentru transport de persoane, cu fotolii şi tot ce trebuia, altele erau pentru mărfuri periculoase şi aşa mai departe. Aşa că agenturili străine din URSS nu vedeau decât nişte containere portocalii mutate de ici-colo.
Spionii erau pregătiţi câţiva ani înainte de a li se da primele misiuni reale în Vest.

Printre cele mai drăguţe chestii în antrenament era şi tortura,
ca agenţii să fie obişnuiţi cu aşa ceva. La un moment dat li se dădea o misiune, falsă şi controlată, dar pe care agenţii o credeau reală. Li se înscena că au fost prinşi şi erau torturaţi fizic şi psihic.
Nesomn, urlete bestiale, lămpi în ochi, bocanci, li se punea creionul în mână să scrie mărturii şi un malac îi strângea de mână până aproape să le rupă degetele în jurul creionului, şi tot felul de porcării. Când constatau ei că agentul e bine pregătit şi nu divulgă informaţii esenţiale, încetau.

La începutul pregătirii care dura câţiva ani li se dădeau doar 4 caiete şi li se spunea că alea trebuie să le ajungă
Era un test extraordinar pentru ordonare mentală şi rigoare, totul se scria mic, buchisit şi aliniat, fără spaţii pierdute.

În decursul pregătirii, agenţii erau instruiţi să nu semene deloc cu imaginea clasică, din filme, a spionului
Li se arătau imagini cu bărbaţi îmbrăcaţi cu parpalace, cu pălării cu borurile trase pe ochi, ochelari de soare, gulere ridicate.
„Aceasta este imaginea de Hollywood a spionului. Voi nu trebuie să arătaţi niciodată aşa!”
Li se interzicea să-şi ridice vreodată gulerul la haină, oricât ar fi fost de frig sau vânt.
Nu aveau voie să privească pe nimeni cu coada ochiului.
Nu aveau voie să poarte armă.
Erau conştientizaţi asupra următoarei chestiuni:
„SINGURA VOASTRĂ ARMĂ E MINTEA. Dacă veţi fi deconspiraţi, împotriva voastră vor fi trimişi zeci de soldaţi de elită, câini, elicoptere. Nu veţi putea să-i răpuneţi pe toţi.
O armă asupra voastră nu ar face decât să vă adoarmă vigilenţa, să credeţi că datorită ei sunteţi în siguranţă. De aceea vi se interzice să purtaţi pistol. Astea sunt chestii din filme!”

O operaţiune interesantă a vizat obţinerea de componente electronice ale unor rachete
Suvorov, care lucra la ambasada URSS dintr-o ţară vestică, este trimis cu maşina diplomatică pe un câmp, i se dă o parolă şi i se spune că va veni cineva care îi va da componentele.
Pentru aceasta i se dăduseră bani de aur, monede vechi, ruseşti, ca să-l plătească pe respectivul „agent infiltrat”.
Suvorov a început să presupună cine avea să vină: vreun mare general NATO, un american, cine să aibă acces la aşa nişte componente secrete?
La un moment dat se apropie un ţăran, un căruţaş care puţea a balegă, şi îi cere o ţigară. Suvorov îi dă, total absent, nici nu a realizat când ţăranul a spus parola.
Ruşii nu făcuseră decât să cumpere un ţăran din zonă, care după ce americanii trăgeau la exerciţii cu rachete în poligon aduna resturile, care erau apoi studiate în URSS.
Sovieticii nu făceau aşa ceva, ci întindeau prelate lungi de kilometri când făceau exerciţii de tragere şi strângeau toate resturile.

O altă metodă de a afla secrete a constat în folosirea unor moteluri în Elveţia
Afaseră ei că unii militari de la o bază americană de submarine din Europa se duc în concediu în Elveţia. Aşa că, în loc să se chinuie să racoleze câte unul, au venit cu ideea de a construi „curse de şoareci”. Au cumpărat mai multe moteluri din zone frecventate de americani, le-au înţesat cu aparatură electronică, le-au inclus în circuite turistice, au împărţit pliante în aşa fel încât să ajungă la americanii din baza vizată şi voila! Americanii, în concediu fiind, mai beau un pahar şi discutau câte-n lună şi-n stele. Înregistrările erau apoi analizate la Moscova şi se strângea material bun din ele.

GRU avea propriile unităţi armate, formate din comandouri de paraşutişti Spetsnaz, cu care ar fi început orice invazie a Europei în cadrul unui război mondial sau cu SUA
Soldaţii respectivi aveau de trecut un ultim test la finalul pregătirii – lupta pe viaţă şi pe moarte cu...un condamnat la moarte. Erau aduşi condamnaţi la moarte din închisoare, criminali, tipi deosebit de periculoşi, cărora li se promitea că vor fi iertaţi şi eliberaţi dacă vor ucide soldatul Spetsnaz. Aşa că se luptau până la moartea unuia dintre ei.

Fiecare, de la soldat la general, îşi plia singur paraşuta (operaţiune esenţială în paraşutism, fiindcă o pliere incorectă duce la moarte) şi scria pe un bileţel pe care îl prindea de paraşută:
"Această paraşută am pliat-o eu, personal" şi semna.

Când erau gradaţi, li se puneau steluţele de metal care urmau să fie prinse pe epolet, într-un pahar cu vodcă rece. Vodca era băută în cadrul unui fel de ritual soldăţesc, dintr-o sorbitură, şi steluţele de metal rămâneau pe buzele paraşutiştilor, într-un fel de prim sărut.
Aliniaţi în siruri de mii de paraşutişti, striagau în cor URA URA URA!

Înainte de a fi trimişi prima oară în Vest, spionii erau primiţi de un general GRU, care le dădea o lecţie de neuitat
Într-un sediu impunător, cu camere cum sunt acelea din Casa Poporului, un general îi chema la geam şi le arăta în depărtare un coş pe care ieşea fum. Le ţinea acolo o lecţie de psihologie.
Citez din memorie:
„Se întâmplă ca un agent să dezerteze. Rar, dar se întâmplă. Atraşi în mrejele occidentului, momiţi cu o vilă cu piscină, cu o maşină de lux, unii mai slabi cedează şi trădează Patria.
La început sunt fericiţi, au realizat în scurt timp tot ce au visat.
Dar timpul trece şi ei ajung să-şi dea seama că sunt inutili. Au identităţi false, nu au prietenii pe care îi aveau în ţară, nu mai vorbesc limba lor, nu mai pot reveni să-şi vadă părinţii şi locurile copilăriei.
Ajung nefericiţi. În timpul ăsta noi îi căutăm şi îi găsim întotdeauna. Sunt aduşi în ţară şi băgaţi în acel furnal.
Dar, spuneam, sunt foarte rare aceste cazuri. Fiindcă cei mai mulţi agenţi sunt conştienţi că acolo n-ar însemna nimic. Ar avea o vilă cu piscină, dar în cartierele de lux la ei toţi au asta. Pe când aici un apartament în centrul Moscovei înseamnă ceva. Acolo au Citroen, dar toată lumea are Citroen. Aici, când se plimbă într-o Volga nouă toate fetele se uită după ei.
Acolo au bani mai mulţi, dar cumpără ce cumpără toţi. Aici sunt privilegiaţi, au acces la lucruri pe care cei mulţi nu le au.”
Am încheiat citatul.

Deci era vorba de senzaţia de împlinire datorită statului, care e raportat la restul societăţii.
Un fenomen întâlnit şi la nostalgicii comunişti care pe vremuri aveau de toate, pe lângă ceilalţi.

O carte care merită citita în vacanţă.