Noi, fastfuzii

Aproape că nu cunosc om cu studii umaniste care să nu fie niţel paseist. Visăm perioada interbelică, pieţele de flori, sacagiii, vânzătorii ambulanţi de peşte, cafenelele tihnite, tablele din parc, trăsurile dintre maşinile de pe Podul Mogoşoaiei, hipodromul şi ofiţerii care se salutau reverenţions.
Visăm o lume pe care n-am cunoscut-o niciodată, stăm câte un ceas răsfoind albumele cu poze vechi de la Librăria „Noi”, prefăcându-ne că vrem ceva anume, toate astea fiindcă simţim, mai bine sau mai puţin lămurit, că trăim într-o lume fără suflet.

Pe vremea mea...

Deşi la cei 38 de ani pot fi considerat încă tânăr, îmi aduc aminte, cu destulă claritate, o altă lume, ce a părinţilor mei, tineri.
Ai noştri nu aveau sâmbata liberă decât rar, vestitul SRL (săptămână redusă de lucru), de fapt liberă pe jumătate, dar totuşi timpul lor curgea altfel.
În acele vremuri prietenii se întâlneau la canastă, bridge, iams, ieşeau la “iarbă verde”, în Cişmigiu la “Monte Carlo”, la o halbă la “Gambrinus” sau “Carul cu bere”.
Totul avea un ritm sănătos, aşezat, discuţia era discuţie, timpul liber era timp liber.
Dar ce s-a întâmplat cu noi?
O să încerc să creionez câteva răspunsuri în care cred.

Parcă toţi suntem cu capu’

Toată lumea aleargă. Cu maşina, pe jos, face treişpe-paişpe în tramvai că nu merge mai repede. Toţi, de la Vlădică la opincă, de la puber la pensionar, se grăbesc.
Unii spre maturitatea plină de griji, alţii spre pensie, alţii spre moarte.
Uitându-te analitic asupra străzii ai impresia că toţi lucrează la bursa din New York, orice secundă e importantă pentru ei - într-un minut putându-se duce de râpă imperii şi numai vigilenţa şi graba lor ţin lucrurile cât de cât în frâu.

Telefonul mobil – o tumoare pe ureche

Pentru mine telefonul mobil este ceva aproape hidos. O invenţie drăcească, o ispită care nu va mai trece niciodată, cu niciun post şi nicio rugăciune.
Desigur, stricta utilitate i-o înţeleg şi o respect, dar este evident pentru oricine că, în cazul majorităţii oamenilor, exceptând câteva minute pe zi, restul e vorbărie degeaba, care poate fi tăiată din program.
Asistăm frecvent la povestiri banale la mobile, la întrebări de trei parale. Nu de puţine ori oamenii vorbesc tare la mobil doar pentru ca cei din jur să priceapă că ei sunt nişte oameni destul de importanţi, ori foarte deştepţi şi care ştiu multe, ori angrenaţi în afaceri şi activităţi la care nu orice varză are acces.
Te întâlneşti cu un prieten, de trei ori îi sună lui telefonul, de cinci ori ţie. Se duce de râpă toată discuţia, fiecare se gândeşte la ce mai are de făcut. Hai că mai vorbim, bătrâne, complimente soţiei.

Internetul – ne-a apropiat atât de mult, până la sufocare

Ce se întâmplă cu doi prieteni care stau în oraşe diferite?
Se întâlnesc rar, iar întâlnirea e un eveniment, ceva deosebit, care le marchează starea şi relaţia. Când se întâlnesc discută lucruri de mare importanţă pentru ei, esenţiale pentru devenirea lor.

Dacă îi iei şi îi muţi în acelaşi cartier se vor vedea mai des probabil, vor discuta mai multe tâmpenii, tot felul de fleacuri.
Întâlnirile parcă nu vor mai avea aerul de altădată când se întâlneau o dată pe an, la mare.

Dacă îi muţi iarăşi, dar în acelaşi bloc, vor începe să se plicitisească unul de altul. Întâlnirile speciale, unu la unu, vor deveni amintire, nu-şi vor mai face tip să se ducă împreună undeva câte o după-amiază întreagă, fiindcă toată ziua dau nas în nas pe palier.
Nevestele vor începe, eventual, să bage strâmbe, fiindcă vor fi convinse că fiecare pierde prea mult timp cu celălalt, care e un ratat.
Aşa că relaţia superbă de prietenie se va transforma în ceva stric utilitarist, se vor ajuta din când în când unul pe altul şi se vor preface că nu s-a schimbat nimic, sunt ca fraţii. Dar nu vor mai discuta nimic de profunzime, nu va mai fi cazul. Tensiunea relaţiei se va slăbi, va dispărea plăcerea întâlnirii.

Exact asta ne-a făcut Internetul.
Ne vedem toată ziua pe mess, ne putem da mailuri oricând, aşa că de ce să ne mai obosim să ne vedem 3 ore la o cafea?
“sal, ce faci? bine pana mea uite un link. k. sal vb”

Programul sclavagist de lucru

Pe vremea părinţilor noştri programul era bătut în cuie. Plecai dimineaţa la 7, agăţat de scara autobuzului la serviciu, veneai la 16. Gata, după aia mâncai, la televizor n-aveai ce vedea, aşa că mai puneai mâna pe un roman, mai ieşeai la o tablă cu vecinii, la un tenis de picior, la o bere.
Acum nu. Nuuuuu, nu. Acum se munceşte toată ziua, ajungi acasă pe la 19-20, dacă te mai opreşti şi pe la Carrefour să iei câteva alimente cu o tonă de E-uri, bagi în tine, pui două beri deasupra, te uiţi la Bruce Willis a 15 oară cum îi sparge pe toţi şi bagi somn.
Până să te dezmeticeşti a trecut săptămâna, luna, s-a dus draq şi vara asta şi n-ai făcut nimic.
Ai fost la mare 4 zile şi apoi ai înjurat aglomeraţia, traficul, maneliştii, mizeria şi lipsa de civilizaţie două săptămâni.
Parcă era mai tihnit când luau părinţii bilet 2 săptămâni la Mamaia prin Sindicat, cu cazare şi masă asigurate la 2 stele, te jucai la jocuri mecanice desculţ, lângă plajă, mâncai vafe şi te ardeai pe umeri.

cam asta e…