Eram în şcoala generală şi tata se chinuia să-mi bage puţină matematică în cap. Greu, foarte greu, aproape imposibil. Cam cum ar fi să înveţi un câine să facă la wc.Nu chiar imposibil, dar foarte greu şi e atât de multă muncă încât ştii că nu merită efortul.
Metodă avea tata, că doar dădea meditaţii la matematică după orele de program la întreprinderea la care lucra ca inginer, însă nenorocitul, scârba aia patentată de Nea OEDIP ne punea numai beţe-n roate, de ne certam tot timpul.
Aproape că-mi doream să moară tata, dar era sănătos nu glumă şi energic.
Printre multele teorii prin care se străduia să-mi trezeasă o ţâră de interes
(fiindă prost cu desăvârşire şi aplomb nu eram, dar lucrul cu cifrele, dezinteresul, plus un blestemat de ADHD – aveam să aflu mult mai târziu denumirea asta, pe atunci mama zicea că am MIŞCORICI ÎN CUR – făceau meditaţiile un calvar), era şi prezentarea viitoarei societăţi.
Discuţiile astea aveau loc la mijlocul anilor ’80, când nu se întrevedea finalul comunismului decât pentru marii iniţiaţi din Securitate şi pentru cei foarte deştepţi şi care ştiau limba rusă şi urmăreau la tv de la Iaşi şi zonele apropiate de graniţă programe ruseşti şi pricepeau sensul PERESTROIKĂI Gorbacioviene.
Deci o mână de oameni şi tata, care nu făcea parte din niciuna din categoriile amintite.
Dar înţelegea multe.
Iar teoriile sunau cam aşa:
„Dane, pune mâna şi învaţă, că lumea se schimbă. Când o să fii tu mare o să fie altfel, o lume capitalistă, în care doar valoarea o să primeze. N-o să mai meargă cu relaţii ca acuma, cu fuşăreli. Peste tot o să se dea concursuri, teste şi o să ocupe cei mai buni locurile tari de peste tot.
O să fie o lume a competitivităţii, a corectitudinii, a cinstei...etc.”
Bietul tata...
Eu mă prefăceam că ascult, dar visam la meciul de fotbal de a doua zi din curtea şcolii, uneori, în timpul teoriilor cu lumea ce va să vină, se oprea curentul iar întunericul se lipea de caietul cu hieroglife matematice, fugeam pe scara blocului şi împreună cu Răzvan murdăream pereţii cu petele de lumină sărite din lanterne.
Mama trebăluia la aragaz învăluită în lumina albastră a flăcărilor, ca o comoară.
Discuţiile astea aveau loc la mijlocul anilor ’80, când nu se întrevedea finalul comunismului decât pentru marii iniţiaţi din Securitate şi pentru cei foarte deştepţi şi care ştiau limba rusă şi urmăreau la tv de la Iaşi şi zonele apropiate de graniţă programe ruseşti şi pricepeau sensul PERESTROIKĂI Gorbacioviene.
Deci o mână de oameni şi tata, care nu făcea parte din niciuna din categoriile amintite.
Dar înţelegea multe.
Iar teoriile sunau cam aşa:
„Dane, pune mâna şi învaţă, că lumea se schimbă. Când o să fii tu mare o să fie altfel, o lume capitalistă, în care doar valoarea o să primeze. N-o să mai meargă cu relaţii ca acuma, cu fuşăreli. Peste tot o să se dea concursuri, teste şi o să ocupe cei mai buni locurile tari de peste tot.
O să fie o lume a competitivităţii, a corectitudinii, a cinstei...etc.”
Bietul tata...
Eu mă prefăceam că ascult, dar visam la meciul de fotbal de a doua zi din curtea şcolii, uneori, în timpul teoriilor cu lumea ce va să vină, se oprea curentul iar întunericul se lipea de caietul cu hieroglife matematice, fugeam pe scara blocului şi împreună cu Răzvan murdăream pereţii cu petele de lumină sărite din lanterne.
Mama trebăluia la aragaz învăluită în lumina albastră a flăcărilor, ca o comoară.
sursa foto
ce vremuri, eheeee!
RăspundeţiŞtergeremi-ai trezit amintiri,sincer!esti tare!
RăspundeţiŞtergere:) chiar ma gandeam sa mai scriu de astea.
RăspundeţiŞtergere