Românul s-a născut de toate

Era în 90, tocmai dăduse libertatea peste noi, ca un airbag în plină freză.
Eram ameţiţi dar fericiţi c-am scăpat, cel puţin ăştia de nivelul meu, adică naivi ori ignoranţi, care nu pricepeau mare lucru din ce se întâmpla şi nici din ce avea să fie mai departe.





Aveam 17 ani şi ceva la revoluţie, o freză de Ali Baba şmecheraş, cu codiţă şi breton imbecil care îmi tot venea în ochi şi îl readuceam la ordine dintr-o zvâcnire hotărâtă a capului.
Schemă pe care la vremea respectivă o consideram foarte bărbătească şi atractivă pentru fete.
Eram încă la liceu, adică tândăleam prin Tehnometalul din Crângaşi o oră maxim pe zi, căci firea mea de hahaleră aventuroasă mă făcuse să nu mai suport regimul de învăţătură de la Neculce. La vremea respectivă eram preocupat numai de karate, de care dădusem cu un an în urmă şi pentru care făcusem o pasiune absolut nebună.

Sub influenţa vărului meu mai mare, Cezar, am intrat din plin şi în politică. Adică am început să mă cert cu părinţii fesenişti atât de rău, încât am considerat că legăturile s-au cam rupt între noi şi e cazul să-mi iau viaţa în mâini, ca pe o mare sculă.
Ceea ce am şi făcut imediat după 13 iunie, „fugind” în Austria, via Ungaria.
Spus pe repede înainte am ajuns în lagăr, am primit un pat într-o cameră plină de oameni (eu ăla singur la părinţi, cu camera mea de mic copil, cu pune-te masă, scoală-te masă), am stat vreo săptămână şi deodată m-am luminat că ce fac eu acolo fără şcoală, fără nimic, cam bolnăvicios, aşa că m-am întors pe podeaua vagonului, cu bilet fără loc, dat de austrieci.
Am fost primit ca o vedetă şi mi-am savurat din plin succesul în faţa şi-n spatele blocului cu băieţii, cărora le-am făcut capul mare cu poveşti de ziceai că am rupt vestul în două măcar 10 ani.

Vărul meu a rămas în Austria, unde a stat cam un an, apoi a luat calea Americii, via Mexic.
După ce a muncit văr-meu la negru, a găsit ceva cu forme legale la un austriac la care munceau mai mulţi străini, de naţii diferite.
Dar românii erau cei mai şmecheri. Orice era de făcut şi întreba neamţul care se pricepe, săreau românii:
„Eu, eu ştiu, fac eu!”

Fără ruşine.
Alţii mai aveau o jenă, noi nimic. Într-o zi a venit nemţalăul şi a întrebat care e zidar.
Sare var-meu Cezar care nu pusese în viaţa lui mâna pe mistrie:
„Eu, eu maurer, bun maurer!”
Neamţul a luat o sculă şi i-a arătat ce să facă, aşa că văr-meu a furat meseria direct şi a făcut cum a văzut la ăla.
Ăsta e românul, de aia ne merge cum ne merge.

apropo de comentariul lui Sakura

---

foto