Smecheria e bratara de aur

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Sorin Ovidiu Vântu, cel din perioada comunistă, nu mi-l imaginez altfel decât un turnător de duzină şi un bişniţar cu ciocolata chinezească între rufele murdare şi iarba dracului americană în sân, aşteptând la cotitură să ai pe cineva în spital sau să-ţi rămână copilul corijent.



Puţină istorie

Incredibil. Cine şi-ar fi imaginat că bunul SOV a turnat?
Oricine a trăit în România şi, în timpul liber, când scapă de la muncă, mai şi gândeşte un pic, măcar de sămânţă.
După cum ştim, clasa oamenilor de faceri interbelici a fost distrusă de comunişti şi averea împărţită poporului. Adică fabricile au fost făcute de stat şi administrate, în general, prost, iar clădirile de soi transformate în ambasade, ministere sau repartizate cetăţenilor model ai societăţii – politrucii şi securiştii.
Timp de 50 de ani nu a existat altă preocupare pentru conducerile României decât consolidarea puterii, prin orice mijloace. Iar printre aceste mijloace găsim şi penetrarea oricărei structuri cu oameni ai Securităţii, care vegheau permanent la liniştea noastră.

Când la o vodcă de electrozi şi-un kebab american s-a stabilit că e vremea pentru schimbare, iată şi libertatea, împinsă ca pe-un supozitor şi în români. Care, săracii, nu aveau ei vreo viziune despre lumea liberă, economia de piaţă şi alte poveşti, ci se săturaseră de tacâmurile de pui luate pe din dosul alimentarei, de orbecăială şi frig.
Ei, iată cum, peste noapte, a trebuit să se facă mişcarea inversă: ce era a întregului popor trebuia să treacă în mâna celor mai deştepţi dintre deştepţi.
Şi cine erau ăştia dacă nu cei deja verificaţi şi alăptaţi prin ştatele de plată ale Securităţii – căreia i s-a făcut, de azi pe mâine, o schimbare de sex, punându-i-se unul mai mare, devenind Serviciul Secret al unei ţări democratice, în plină reformă, cu un fost mare comunist dând la pedale în spate?
Foştii bişniţari-turnători, amărâţi şi încercănaţi de nopţile pierdute prin trenuri, au aruncat în debara genţile de voiaj pe care le frecau de la Timişoara la Bucureşti şi de la Cluj la Iaşi, făcând saltul la camionul cu marfă turcească şi vagon.
Alţii, care erau şefi pe undeva, au trecut cu abnegaţie la operaţiunea de căpuşare, apoi au devenit privatizaţi.
Iar alţii au fost pur şi simplu norocoşi, găsind prin bătătură nişte conturi pline de bani pe care i-au împărţit cu confraţii de haită şi le-a mai rămas şi lor de-o ciungă.

Aşa s-a construit clasa oamenilor de afaceri români, după 1989.

Cu un George Becali care după ce ani de zile l-a alergat pe viaţă şi pe moarte pe bietul Hagi prin Melody cu oala de iaurt pentru revigorare, s-a împrumutat de 100 000 şi de ei a luat marfă din Turcia, pe care apoi a vândut-o unora de la o cooperativă de artizanat care avea conturile pline de bani şi nu-i mai controla nimeni ce achiziţii făceau.
Apoi a dat celebra ţeapă la armată şi iată cheagul viitorului magnat cinstit şi credincios.

Cu un Dinu Patriciu care din arhitect curat şi plin de vise, dând meditaţii pentru admiterea la facultate, s-a trezit cu petrolul ţării în braţe să-l moşmondească.

Cu un Sorin Ovidiu Vântu care nici el nu mai ştie exact ce e: fost bişniţar, fost turnător, patron de presă, finanţist ţepar sau doar un fumător înrăit şi norocos.

Cu un Dan Voiculescu foarte cool, mogul al Crescentului care nu era al lui, nici al lui tat-su, nici al lui bunică-su, dar pe care l-a popit, îngropat şi reîncarnat în trust de presă – care nici ăla nu mai e al lui, ci al lu’ fi-sa – şi în partid conservă.

Cu un Popoviciu pe care nimeni nu-l cunoaşte, dar mulţi îl simt, ca pe-o mare sulă-n coaste.

Cu un Ţiriac adorabil, mustăcios miliardar care ani şi ani de zile a stat cu o chirie modică într-o căsuţă dată de factorul politic, cu care face pariuri prieteneşti.

Şi cu o grămadă pe care nu-i ştim, însă pe care, fără să vrem, îi slujim.

HAI PITONG!

---

sursa foto