Traditii si obiceiuri imobiliare la romani

citind pe blog la Ministrul Internetului despre vanzarea site-ului imobiliar magazinuldecase, mi-am amintit că vreau de-un car de ani să scriu despre ofurile mele în domeniu

Ăştia mai bătrâni, pe jumătate nebuni şi cu ochii după majorete ne aducem aminte de apariţia primelor agenţii imobiliare.
Meseria de AGENT IMOBILIAR, inexistentă înainte de 1989 – a fost după revoluţie îmbrăţişată de o largă categorie de oameni ai muncii, cu cele mai diverse pregătiri: spărgători de seminţe, taximetrişti, casnice, în general oameni cu studii medii sau nici atât.

Modul de lucru al primilor „agenţi” s-a extins ca ciuma bubonică, iar ca vârfuri de lance în marile lor strategii erau minciuna, călărirea telefonului şi colecţionarea de anunţuri.
Graţie acestor competenţe cereau bani şi de la cumpărător şi de la vânzător, 3% de la Tanda, 3 de la Manda. Dacă se încheia tranzacţia te ajutau cu actele, intrând la autorităţi peste rândurile de proşti care stăteau să şi le facă singuri.
Era prin ’94-’95 când am intrat prima oară în conflict cu aceşti pafarişti scârbavnici, hiene care trag imediat, câte 100 odată, de orice cadavru de coteţ comunist.

CE NE DERANJEAZĂ ENORM

MINCIUNA
Minţeau cu neruşinare. Citeai în ziar despre un apartament care te-ar fi interesat, iar la contactul anunţului scria clar că e proprietar.
Când dădeai telefon, o puştoaică sau un ţigan începeau să te descoase şi rezulta că de fapt e agenţie.
Găseai un anunţ foarte îmbietor, sunai şi invariabil „nu mai era de actualitate” deşi ziarul abia apăruse pe tarabă şi tu dădeai telefon de la publicul din piaţă, numai să fii primul.
În schimb, tot invariabil, îţi împuiau capu’ cu alte oferte, la alte preţuri.
Deci era doar un cârlig.

LIPSA DE RESPECT
Întâi încercau să te agaţe, dacă nu mergea şi voiai să închei convorbirea nu puţini erau cei care îţi trânteau telefonul în nas.
Relaţionarea era foarte personală, o problemă de viaţă şi de moarte şi nu o chestiune de afaceri, fără implicaţii emoţionale.
„Nu vrei cu noi, ia mai du-te-n pizda mă-ti!”

ÎNTREBĂRILE INJUSTE SAU IMBECILE

„CÂŢI BANI AVEŢI?”
Când mi s-a aruncat prima oară formula asta, am crezut că n-aud bine.
Apoi am descoperit că este un fel de mantră a agenţilor, o spun toţi, fără excepţie.
O mizerie mai mare e greu de găsit într-o relaţie de afaceri, fiindcă a te interesa câţi bani are un potenţial client înseamnă, în mod evident, că vrei să-l arzi, să-i oferi o marfă de exact banii pe care îi deţine.
Ideea acestor anencefali din imobiliare este că, Vezi-Doamne, ei te întreabă ca să îţi facă doar oferte pe care ţi le permiţi.

Dar pot presupune că vei avea marfă de exact banii mei, nu?

Spune-mi ce apartamente ai care întrunesc condiţiile pe care le cer eu şi voi vedea dacă îmi permit preţul lor, pe care mi-l spui direct, că de aia eşti reprezentant de agenţie.
Nu te uiţi cum sunt îmbrăcat şi după aia îmi zici cât e garoafa, ca ţiganca de la colţ.

„NEGOCIABIL?”
O altă formulă deja clasică în amărâta noastră economie de piaţă.
Formulă folosită atât de vânzător, care o pune în anunţ, cât şi de cumpărător, care o scuipă imediat ce nu vede acest cuvând magic în anunţ.
Se subînţelege că orice în afaceri este negociabil. A pune „NEGOCIABIL” în anunţul pe care-l dai este o metodă de a arăta că eşti varză şi nu ştii nimic.
Că pot să fac pipi pe preţul pe care l-ai pus în anunţ. Nu e ăla.
A întreba NEGOCIABIL e iarăşi o dovadă de prostie crasă.
Negocierea este un joc, o relaţie avansare - retragere, nu o chestiune care se tranşează la telefon şi direct, aşa cum se face la noi:

NEGOCIABIL?
Ăăă, da.
Cât?
Atâta.
Ok.

Vezi marfa, începi să discuţi pe puncte tari şi puncte slabe, arunci oferte, argumente, contraoferte, variante etc.
E joc de strategie.

Această întrebare nenorocită este exact totuna, dacă translatăm chesiunea în planul relaţiilor amoroase, cu întrebarea:
„Auzi, tu cazi repede la pat sau mai greu, aşa?”

CE VREAU EU DE LA O AGENŢIE

● Să nu mă întrebe câţi bani am. Poate sunt Ţiriac, caz în care vreau să cred că o garsonieră în Sebastian nu va fi 200 000 de euro pentru „g+f, termopane, centrală proprie”.

● Să îmi prezinte, fără 7000 de comentarii, ofertele pentru ce am cerut eu.

● Să nu joace cartea că e de partea mea, ci să fie fair – e o relaţie de afaceri, nu îmi insulta bruma de inteligenţă pe care o deţin pe persoană fizică, cu şmecherii ieftine, de bâlci provincial.

● Să aibă la dispoziţie poze ale caselor, schiţele lor, să ştie la ce puncte cardinale sunt geamurile, ce se vede pe geamuri (câmp, alt bloc la 20 de metri, parc, bulevard?), ce magazine mari sunt în zonă, ce staţii de transport în comun etc. Adică să demonstreze că ştie ce vinde, nu să căutăm împreună adresa când mergem la vizionare.

● Să nu îmi propună lucruri total diferite de ce îi cer. Ştiu ce vreau, sunt băiat mare.

● Să nu aud blestematul de cuvânt „NEGOCIABIL?”! Dacă eşti priceput, negociază!

---

sursa foto