Dogarul

Există printre anonimi o sumedenie de omeni speciali care nu-şi dau coate sau gioale să ajungă în ziare sau la tv, nici nu le trece prin cap că ar fi cazul să-i conducă pe alţii. Deşi, poate, ar merita-o.
Acum îmi aduc aminte de Domnul Clucerescu.

În perioada dinaintea încoţopenirii comunismului în România, Domnul Clucerescu a avut oarece simpatii legionare, la modul absolut curat, cum au avut foarte mulţi oameni în acea perioadă, simţind pericolul comunismului cum şuiera dinspre ruşi.
Nu a omorât pe nimeni, nu a făcut rău, pur şi simplu simpatiza şi nu dorea ca ţara lui să ajungă la mâna comuniştilor atei.

Când a venit vremea prigoanei i s-a luat tot, mobilă, casă şi a fost invitat politicos să facă nişte bulău.
A fost, a venit şi i-a învins.
Specialistul dogar Clucerescu s-a apucat de muncă pe brânci, făcea butoaie excepţionale şi le vindea. În paralel cu munca la butoaie făcea pe detectivul: afla unde a ajuns fiecare lucruşor al lui, din cele confiscate abuziv de comunişti. Cum dădea de urma unui articol se ducea la proprietar acasă cu chimirul plin de bani:
„Sunt cutare, cât vrei pe ăsta? Îl vreau înapoi!”
Şi-a răscumpărat toate lucrurile, toate, toate, toate.
Apoi şi-a făcut o vilă imensă, superbă, cam cea mai răsărită din zona viticolă unde locuia. Avea relaţii, era cineva – butoaiele lui mergeau direct la export, pe valută.
Când l-am cunoscut era bătrân şi supraveghea cei vreo 10 muncitori care lucrau pentru el. Din când în când le mai arăta câte-o chichiţă, mai ciocănea ceva.
Ne-a pus masa – bunătăţi, ca la petrecere, nu aşa... – şi înainte să începem să mâncăm a luat un hârleţ şi a lovit pământul de câteva ori, în apropierea fântânii.
De acolo a scos una din comori: o sticlă de vin alb, vechi de mulţi ani. Din fiecare recoltă punea în pământ, la păstrare pentru ocazii, câteva sticle.

Nu mai este printre noi de mulţi ani, dar am vrut să vă spun povestea lui.