Reflexul tălpii la români

Mereu am fost de părere că vorba „Să moară şi capra vecinului” este insuficientă pentru a descrie mentalitatea concurenţială a românului. Fiindcă românul nu aşteaptă să-i moară lui capra, pentru ca să-şi dorească să vadă şi capra vecinului cu burta în sus, ci din prima, cum te cunoaşte, vrea să-ţi moară capra, cât timp a lui e bine-mersi.

Este complicat a căuta originile acestei mentalităţi şi nu mă voi hazarda în aşa un demers psihoantropologic, pentru care la autobază n-am primit niciun soi de pregătire.
Voi constata doar faptele, ilustrate cu exemple.

Românul nu cunoaşte WIN-WIN

Noţiunea de colaborare, de echipă, e ceva foarte greu de înţeles pentru un român. Foarte rar ai să vezi că un grup de oameni se unesc şi fac ceva cu adevărat bun, profitabil, eficient, creator de valori.
Câte firme cunoaşteţi care să aibă doi patroni cu procente de 50-50? Exact! Niciuna. Nici fraţii nu prea se înţeleg între ei, că-i întărâtă nevestele:
„Ce, tu eşti mai prost, frate-tău conduce?”
Nu contează că amândoi trăiesc pe picior de milionar, importantă e imaginea, domnule!

Fiindcă fiecare vrea să fie centrul de greutate, iniţiatorul, referenţialul, miezul din dodoaşcă. Şi asta cu orice preţ, chiar cu preţul scăderii profitului propriu!
Adică mândria, orgoliul, trec pe primul loc, uitându-se că de fapt ţelul e altul.
Şi, în cele mai multe cazuri, românul aflat într-o poziţie de putere preferă chiar să piardă singur, pe barba lui, decât să câştige în echipă şi astfel să împartă şi recunoaşterea. Mai bine să fie mediocru de unul singur, decât parte dintr-o echipă strălucită.
Vezi foarte des cazuri când într-un colectiv vine un om nou, foarte bun, adus de şef ca o achiziţie excepţională. Un specialist cumpărat cu bani grei, pentru binele echipei.
Care, „echipă”, din primul moment e ocupată de o singură idee: să se vadă că noul-venit nu e chiar aşa bun, că şi cu el şi fără el e la fel. Şi noul-venit primeşte atâtea tălpi încât rezultatul este exact cel scontat de echipă, omul nu mai dă randament, îşi bagă picioarele, îşi pierde entuziasmul iniţial cu care a venit, pus pe fapte mari, sau se cară.
Finalul este că ECHIPA a pierdut, indirect, nedându-se şansa unui mai bine generator de profit, care s-ar fi întors, în timp, la fiecare din membrii echipei.
De multe ori şeful rămâne prostit, nu pricepe ce s-a întâmplat cu omul lui valoros, pe care a mizat, pentru care şi-a pus obrazul, pe care l-a plătit regeşte.
De ce nu a mers treaba cum spera?

Exemple din viaţă


Din presă/blogging

O cunoştinţă mi-a povestit acum ceva timp o întâmplare. Ocupându-se în viaţa de toate zilele cu scrisul, la un moment dat a decis că pentru un plus de notorietate e bine să colaboreze cu cineva mare. Să dea valoare şi să primească notorietate.
Aşa că a început o colaborare cu un mare site şi înţelegerea cu patronul de acolo a fost următoarea: scriu gratis, dar mă pui în valoare.
Buun. A scris omul nişte texte, apoi cu un text a rupt netul în două.
Succes total, pe toate planurile. Patronul a jubilat, traficul a explodat pe moment, beneficii de imagine pentru toată lumea.

Dar ce s-a întâmplat pe urmă?
Zice cunoştinţa mea cam aşa, citez din memorie:
„Imediat la un ziar online cu care patronul avea o legătură s-a scris despre textul meu. Era intervievat patronul site-ului, care nu mi-a menţionat numele, deşi ar fi fost elemantar. A tras toată mica spuză pe turta lui cu „un colaborator al meu a scris...”.
Deşi înţelegerea iniţială era clară:
„Scriu gratis, îţi dau valoare, îmi dai notorietate, care pentru mine se va transforma la un moment dat în valoare.”
Am simţit un cuţit în inimă şi o mare deziluzie, căci chiar îl apreciam mult pe acel patron. În clipa aia mi-am spus:
„Dacă la un fleac de ăsta, un interviu de trei parale la un ziar online amărât, nu zice de mine şi trage totul la el, păi când or fi mize mai mari?...”
Şi am început să urmăreasc site-ul să văd dacă măcar bagă şi blogul meu în blogroll-ul lui plin de oameni. NU.
Aşa că într-o zi i-am cerut bani pe articole. A fost foarte dezamăgit de mine... Că de ce n-am zis aşa de la început...
Păi la început era ideea „gratis, contra notorietate, ok?”

Am încheiat citatul.

Din industria băuturilor răcoritoare

Un tip a început în anii '90 o firmă de făcut sucuri. Şi-a angajat câţiva prieteni, prieteni buni, din copilărie, şi a dat drumul la treabă.
Cu utilaje scumpe, cu credit la bancă. Dar treaba mergea strună, au fost printre primii.
Îşi plătea prietenii-angajaţi foarte bine, munceau cot la cot, deşi mai în glumă, mai în serios, toţi erau directori, aşa se strigau prin curte. Aveau „director încărcător-descărcător”, „director şofer” şi nu mai ştiu ce.
Dar, evident, oricât de bine i-ar fi plătit, prietenii nu puteau câştiga cât patronul. Ei aşa ar fi vrut. Când au văzut ei că treptat patronul-prieten se îmbogăţeşte şi ei au doar un salariu (mare, dar salariu) ce credeţi că au început să facă?
Să verse la canal sucul din sticle, când credeau că nu sunt văzuţi. Vă daţi seama ce a simţit patronul?
Îi venea să-şi omoare prietenii, să se sinucidă, să fugă în lume, toate într-o secundă.

Din artă

Un tip extrem de dăruit în domeniul lui de activitate avea o manie: când vorbeai cu el, fie face to face, fie pe internet (mail, mess), totul era ok, comunicarea era bună sau acceptabilă.
Când era o discuţie pe net „în public”, pe un forum, pe un blog, omul parcă înnebunea. Jurai că nu mai e aceeaşi persoană.
Ţinea atât de mult să fie miezul din dodoaşca salatei, să se vadă că el are dreptate, că el e deştept şi ăilalţi proşti, încât renunţa la orice bun-simţ, la orice interes comun ar fi avut cu tine, doar ca să-ţi dea peste bot. Te jignea, te porăia, dezgropa morţii, nu ierta nimic.
Când te întâlneai cu el era ca o floricică, nu se întâmplase nimic pentru el...

EPILOG

Din păcate, etica muncii în echipă se învaţă greu, foarte greu, şi pentru a putea fi învăţată trebuie să existe şi o anumită bază caracterială şi de experienţă de viaţă, fiindcă un om foarte tânăr în general nu va putea munci în echipă de la început, căci este confiscat de ideea că trebuie să se afirme el.

Sunt nişte principii simple când lucrezi în echipă:

● Să nu pierzi din vedere că scopul e profitul, succesul, nu imaginea fiecărui membru în parte.
● Să mai laşi orgoliul acasă, nu să ţii să ai dreptate cu orice preţ, chiar dacă ştii că nu ai, să o ţii pe-a ta ca să nu-ţi pierzi prestigiul, vezi-Doamne.
● Să nu speli rufele în public, să discuţi cu uşile închise totul.
● Să fie termeni clari de la început, fiecare să ştie ce dă şi ce primeşte.
● Să nu dai impresia în afară de disensiuni interne. Deci să susţii echipa în orice situaţie.

Adică să vrei să câştige toţi şi binele tău să fie o consecinţă a succesului comun, nu să piardă ăilalţi ca să ai tu puţin mai mult ca ei, dar tot puţin.

---

sursa foto