Porno in parcare - 69 cu caine

B 69 ELA

Subconstientul nu stie de gluma!

~ despre puterea autosugestiei, despre cuvantul care zideste sau distruge ~

Se întâmpla pe la începutul anilor ‘80, în familia mea.
Unchi-meu, inginerul C, căruia o să-i spunem Pompă, după cum îl mai alinta nevastă-sa, doctoriţa C, vorbea vrute şi nevrute.

Dumnezeu să-l ierte, era un tip deştept dar al draq, îi plăceau tăria şi ironia.
La moacă semăna izbitor cu Ion Caramitru, acelaşi gen cu buzele subţiri, priviri ironice, aer îngâmfat şi superior.

La un moment se ia Pompă cu nevastă-sa la ceartă pe nu ştiu ce temă. Nevastă-sa tot nu-l credea într-o chestiune pe care el pretindea că o făcuse.
El că da, ea că nu-l crede, până face Pompă spume de furie şi urlă cât îl ţine gura:

„E, UITE, SĂ-MI IASĂ O BUBĂ-N CUR DACĂ MINT!”

A doua zi Pompă nu mai putea sta pe scaun. A ajuns şi la spital cu un furuncul oribil, a trebuit operat.
HA!

Pe unde ne mai plimbam?

Pentru acest sfârşit de săptămână vă propun o zonă superbă de bloculeţe (ho, hooooo, nu-mi săriţi în cap), nu e vorba de blocuri obişnuite, cum sunt alea în care stăm majoritatea, ci de o zonă poate unică în Bucureşti, atât ca arhitectură cât şi ca aer.

Labirinturi, ganguri, scări exterioare, arcade, plus aerul care pare din alt timp.
Zona are şi propria bisericuţă, un părculeţ, o terasă pe un colţ. E linişte, tihnă, te simţi într-o zonă privată şi te aştepţi să fii luat la întrebări - cine eşti şi ce cauţi acolo?

Se ajunge uşor din Strada Baba Novac, dreapta pe Ştefan Nicolau, apoi iar dreapta pe Str. Întrecerii şi parcurgeţi toate străduţele din zonă - Cutezătorilor, Năzuinţei, Prieteniei, Tuculescu.
Poate n-ar fi rău să vă luaţi perechea de-o aripă şi care sunteţi mai în vână cu banii poate ofertaţi ceva.

Muzeul Simu invins de Magazinul Eva

Anastase Simu – 1854-1935, academician, doctor în ştiinţe administrative, deputat conservator, colecţionar de artă. Pe banii lui a făcut, între 1907 şi 1910, Muzeul Simu.
În apropierea grădinii “El Dorado”, astăzi Hotelul Ambasador, a ridicat o clădire-templu în stil neoclasic, unde şi-a etalat colecţiile – peste 1100 de lucrări.
În anul 1927 donează statului muzeul, care funcţionează până în 1960, când clădirea este demolată pentru a face loc superbului magazin “Eva”. Colecţia a fost mutată la Muzeul de Artă Naţională şi la Muzeul Municipiului Bucureşti.
Este doar un exemplu de minuni ale comunismului. Când îţi baţi joc de munca unor oameni de o viaţă, când pui la pământ valori inestimabile fără să clipeşti, atunci nu poate să-ţi meargă bine ca popor.

Bibliografie:
Anastase Simu pe wiki
Muzeul Simu pe urbanismul.blogspot.com
Am folosit informatii si de pe
orasulluibucur.blogspot.com

---

sursa foto

Idee geniala, notati!

Băieţi, fiţi atenţi, lăsaţi orice la o parte, tu de acolo, din faţa calculatorului, nu te mai scărpina la cuc, am găsit nişa perfectă, metoda să câştigăm bine fără să facem mai nimic.
Da, cu voi vorbesc, ăştia ca mine, băieţimea care a făcut o facultate, a citit câteva Cireşarii, Jules Verne pe vremuri, nu acum când se vând cu ziarele împreună şi nişte Kant de sămânţă, să trageţi nişte apriorisme la o studentă la prima întâlnire, pentru ca la a doua să fiţi doar practici şi mai puţin raţionali.

Ideea este:
Ne asumăm apartenenţa la etnia romă, apoi ne ducem la ONG-uri sau ne facem noi unele.

După aia, trai pe vătrai nenică. Stăm cu ochii în feedreader şi aflăm imediat cum a zis unul ceva de rău de ţigani, gata. Sărim ca arşi, ne dăm de exemplu, urlăm că suntem discriminaţi, cerem fonduri. Face unul o gafă de exprimare, o mulgem 3 luni.
Cu ajutorul unora din presă gen Hotnews ne facem cunoscuţi, apoi ajungem la tv.
Asta e calea! Deci care eşti mai brunet, mai oltean negricios, ceva, dă-te ţigan, mânca-ţi-aş!
Că ei când au o studentă, o bursieră, bat toba în toată lumea. Că la o studentă au şi 300 000 de aproape delicvenţi nu contează.

vezi pe hotnews

Citez din final:
"Cristiana Grigore are 26 de ani si este abolventa a Facultatii de Psihologie- Bucuresti. Este membru fondator al organizatiei Link Education And Practice, si de cand si-a acceptat identitatea roma s-a alaturat actiunilor fundatiei ..."

Conducerea "ecologica", mecanica si alte balarii

Ştiţi că de nişte ani s-au băgat la examenul pentru permisul auto o sumedenie de întrebări de mecanică şi nişte chestii cu „condusul ecologic”.

Mecanica

Pui oamenii care n-au nicio treabă cu mecanica să înveţe pe de rost ce stricăciune s-a produs dacă fumul e alb. Dar dacă fumul e gri? Dar dacă e roşu? Dar dacă e pana mea?
Şi dacă ştii, vă daţi seama că imediat dai capota de „perete” la Passatul CC nou şi intervii hotărât pe marginea drumului.
O grămadă de porcării doar ca să îngreuneze lucrurile şi să te facă să reţii mai greu esenţialul.
Să o spunem clar: cu ce înveţi pentru examen nu ai nicio şansă să-ţi repari maşina. Şi doar dacă îţi dai seama că "e de la chiulasă" tot nu te ajută nimic, tot platforma o chemi.

Condusul ecologic

O mizerie cât casa, fiind vorba în context de nişte viitori începători.
Când există oameni care conduc de o viaţă şi nu pot şi nici habar n-au să conducă ecologic dacă îi pui.
Fiindcă această „conducere ecologică” înseamnă, per total, măiestrie.

Înseamnă schimbarea perfectă a vitezelor, reglarea vitezei şi frânării în funcţie de trafic, care la rândul lor presupun o mare capacitate de anticipare. Adică nu dai viteză-frânezi-viteză-frânezi, când ai scoate acelaşi timp lăsând-o să curgă.
Nu frânezi puternic în viraj pe bretea, când poţi să anticipezi ce viteză ai nevoie acolo şi o faci din mers, nu accelerezi la blană până în viraj şi după aia te arunci pe frână. Nu dai viteză când în depărtare s-a făcut galben.
Lucruri care nu sunt de nasul unui începător, pe care doar îl înveţi să nu accelereze la blană când pleacă de pe loc şi atât, zici mersi să nu îi moară motorul în prima pantă uşoară.

Numai a pune problema de „condus ecologic” când e vorba de viitori începători înseamnă ceva de râsul lumii. Un bla-bla de ochii nepricepuţilor, să pară că treaba e foarte serioasă. Nu e. E doar stufoasă.

---

sursa foto

Azi in Crangasi se intervenea la un stalp care statea sa cada

Peste Crângaşi răsună-acum un răcnet
Şi văd cum cade stâlpul pârguit de net.

Fi-r-ati ai banilor sa fiti!*

Recent a fost ziua mea, aşa că am primit frumoase şi multe pachete imense cu urări.
Cu ocazia asta mi-a adus aminte de o ceva mai veche oftică de-a mea în legătură cu aceste urări.

"La mulţi ani, sănătate, toate bune, tot ce-ţi doreşti etc!"

Dar nimeni (în afară de mine, probabil) nu urează să ai BANI!
E complicat să-mi dau seama ce rădăcini culturale are ipocrizia asta oribilă, dar e un fapt. Niciun prieten, nicio rudă, nimeni din cei care ţin la tine şi văd că tragi şi-mpingi barca pe uscat nu îţi urează să ai bani. Ar fi mai multe variante pentru această omisiune de neiertat din lista de urări. Iată două din ele:

Senzaţia că s-ar defini ca un arghirofil, vreun Hagi Tudose dacă ţi-ar ura de bani

Şi noi suntem cu toţii nişte poeţi, nu-i aşa? Sau filozofi, oricum nişte fiinţe superioare, care nu se gândesc la bani. Nuuu, decât foarte rar, atunci când nu ne ajung pentru un articol.

Presimţibila situaţie că dacă ai avea mai mulţi bani ca ei s-ar simţi nasol, ar fi invidioşi.

Aşa ca îi trag cu de toate, dar nu şi bani. Sigur, se poate specula că banii intră în acel "tot ce-ţi doreşti", dar şi sănătatea ar putea intra acolo, nu?
Şi, în plus, poate "Eu îmi doresc să mori tu mai repede unchiule, să mă mut la tine în Pipera, să-l afum pe Nea Gigi cu grătarul!".

Să lăsăm ipocrizia altora care se dau în balansoare de raiting cu poalele-n cap la tv şi fac pe analiştii şi să fim oameni normali: de zeci şi sute de ori pe zi ne gândim la bani, într-un fel sau altul. Dacă nu direct, cumva prin subiecte care îi presupun.
Vezi o maşină, îţi place, ai vrea-o, treci mai departe; ai de plătit o factură, faci calcule dacă acum sau mai amâni; intri într-un magazin, începi să faci calcule ce şi cum iei - "Chiar e necesar un bax de apă sau ma descurc şi cu trei sticle? În definitiv nu trebuie, totuşi, să fac broaşte-n burtă doar pentru că e cald!"; vrea copilul o jucărie, îi explici că nu merită, că a stat prea mult pe net şi n-a învâţat chiar aşa bine. Şi aşa mai departe.

Să fim lămuriţi: nu trebuie să fii un arghirofil, un jidan, un scârţar, ca să te gândeşti la bani. E ceva natural, fiindcă pentru ei te scoli dimineaţa şi pleci undeva, de cele mai multe ori, nu ca să iei aer. Pentru ei faci o sumedenie de lucruri de care n-ai chef. Pentru ei înghiţi mizerii de la unul şi de la altul, la serviciu. Iar şabloanele cu "Banii n-aduc fericirea" mă lasă rece. N-o aduc, dar nici n-o distrug în mod automat. Normal, există şi băgătaşi nefericiţi, după cum există săraci fericiţi.
Fericirea e o stare a sufletului, care se poate obţine şi într-o peşteră, mâncând măcriş şi miere de pădure. Şi în puşcărie, închis pe nedrept fiind. Ca sfinţii.
Cum la fel de bine poţi să ai miliarde şi să fii plin de răutăţi, ocupat până peste cap, revanşard. Cunoaştem toate astea, deci concluzia e clară: totul ţine de cum gândeşti în situaţia în care te afli. Dacă eşti un om matur, nişte bani mai mulţi nu-ţi vor lua minţile, n-o s-o ţii numai în petreceri, beţii şi curvăsăraie, ci o să faci mai multe lucruri interesante, frumoase, utile şi pentru alţii şi o să ai şi tu o anumită linişte dată de faptul că-ţi faci singur programul şi nu există niciun lucru din cele comune pe care să nu ţi-l permiţi. Ţi s-a stricat o maşină, mai ai trei. Vrei la munte? Te duci exact când simţi nevoia. Iubeşti marea? Îţi iei propria casă pe litoral.

Drept care eu, de la o vreme, am început să urez cam aşa:
"Sănătate, fericire, pace şi bani!" Şi pentru că lumea e uimită, unii râd jenaţi, alţii se uită cu mirare, le ţin o mică teorie despre asta.
Unii dintre ei încep să facă pe fetele mari:
"Vai, nu bani, la mine banii sunt doar o necesitate, nuuuu".
"Bine, gogule, eu n-am zis că-i iubeşti la nebunie şi-i pupi, dar..."
Teorie pentru care e posibil să se râdă de mine prin culise. Habar n-am. Dar dacă ţii la mine, lasă-mă cu ipocrizia şi zi pe româneşte:

"Să fii sănătos, Dane, relaxat, plin de prieteni şi de pace, iar banii să tragă la tine ca puricii la câine, să nu-ţi lipsească niciodată!"

---

*urare facuta de mine, ca parafrazare a vestitei "Manca-v-ar Raiul!" a Parintelui Cleopa.
sursa foto

Conopidele lui Bote

Vai ce superbitati are burlacul Botezatu in emisiune.
Zici ca a spart cineva doua CAP-uri si le-a luat pe fete de la porumb.
Una, dar una nu e, bai, o femeie interesanta, frumoasa, sexi fara sa fie vulgara, desteapta si cu o cariera, o ceva acolo.

iacata

Ce este FMI?

Zilele astea e ditamai discutia pe marginea noului imprumut pe care Romania il ia de la Fondul Monetar International.

Multa vorba, despre mai nimic. Fiindca esentialul nu il spune nimeni din presă, pe de o parte din slugărnicie, pe de alta din ignoranţă, iar factorul politic e mana in mana cu "Fondul".

Căci altfel o ia la UE.

Asa ca va spun una singura:

"Fondul Monetar International" este de fapt o institutie privata, o banca, daca vreti, o superbanca, guvernata de niste masoni.

Poftim ca v-am zis-o asa, direct, din gradina, melteneste.
Nu este un organism international care urmareste echilibrul in lume de dragul echilibrului, este o banca, cu bancheri care fac calcule pentru propriul profit.
Iar interesele acestei banci sunt asemenea cu toate interesele bancilor, adica profitul, speculand orice oportunitate. Iar oportunitatea momentului e CRIZA.
Cercetati voi insiva, lasati televizorul si ziarele care va ofera hrana mestecata gata.

Doar o mica eroare!

Domnule politist, pentru ce atata tevatura? A fost vorba de un fleac, o usoara ratare a parcarii.
I se poate intampla oricui.
Sariti asa, ca nebunii...

PS
iata de ce nu e bine sa faci parcare chiar in fata magazinului.

Vrei un taxi?

Eu când văd taxiuri de firmă făcute zdrenţe, arşice pe toate aripile mă crucesc. Păi mai mult decât aşa reclamă proastă ce să-ţi faci?

Semn mai clar ca "bună ziua" că ai şoferi varză, nişte zbuciumaţi care nu ştiu să meargă, nu e nimic.
Am văzut maşini arse la aripi, plus în faţă şi în spate. Păi crezi că mă urc în aşa ceva? Ăsta e simţul de afaceri la români. "Urcă-te în maşinile noastre fripte la greu, e clar că eşti în siguranţă! Ia-ţi şi copiii!".
Frate, din două una: ori angajezi şoferi, ori repari maşinile imediat, nu le laşi aşa pe ştrase.

De ce lasă femeile maşinile cu avariile oriunde?

Apropo de lăsat maşina cu avariile. Probabil toţi facem asta, dar nu toţi la fel.
Una e să laşi maşina pe o porţiune unde nu sunt probeme şi alta e să blochezi o stradă.

Iar unele femei chiar nu au înţeles unde se poate lăsa maşina cu avariile 10 minute şi unde nu. Iată în ce loc a lăsat una într-o zi maşina cu avariile, ca să-şi plătească o factură -
pe unica bandă de circulaţie de pe lângă Podul Grant.(am figurat locul cu porţiune roşie)

A venit un camion de la Coca Cola şi băiatul ăla era super meseriaş, a încercat să treacă uşor, ajunsese la câţiva centimetri de maşina proastei, dar chiar nu era loc şi nu voia băiatul să-şi pericliteze serviciul cu un accident aiurea.
Respectiva duduie nici măcar nu fusese în stare să o lipească de maşinile parcate pe dreapta.
Ceva incredibil.

Cum pot face mă una ca asta?
Hai că nu trebuie nu ştiu ce măiestrie sau talent ca să nu ajungi la aşa ceva, e chestie doar de bun-simţ. A venit râzând şi fluturând mâinile şi a plecat.

Altele au drept scuză copilul. Domne, dacă trebuie ele să-şi ia copilul de undeva, gata, s-a terminat. Lasă maşina şi în mijlocul străzii. Nu e asta o dovadă că unele femei au impresia că totul li se cuvine pentru că...sunt femei?
Pentru multe din ele e de neconceput să facă un ocol, să intre pe nişte străduţe, să caute un loc de parcare acceptabil, să piardă 10 minute, dar să fie în regulă.
Balegă maşina unde nimeresc şi gata.

Nu toate, dar multe aşa fac. Şi nu ştiu de ce. Pricepe careva?

Evolutia salutului prezidential la romani

Nicolae Ceauşescu - "Dragi tovarăşi şi pretini"
Ion Iliescu - "Stimaţi concetăţeni, hm, hm"
Traian Băsescu - "Băi consumatorilor"
furaDan Diaconescu - "Stimaţi telespectatori"


© camionagiu.blogspot.com
a se cita sursa în caz de copy-paste

Integrati-ma si pe mine, manca-v-as sufletu!

Din ciclul "stau la vilă-n Montparnasse
şi vorbesc la greu, pe nas", francezii ne-au explicat (iarăşi) că nu avem grijă de populaţia oprimată a ţiganilor. Nu îi integrăm, mă-nţelegi. Îi lăsăm doar să ne terorizeze cu săbiile prin magazine, să ne violeze, spargă la nas şi la chiloţi, căpuşeze.

Citez, ca să crească inima în voi:
"România primeşte 20 de miliarde de euro din fondurile de coeziune. Mi-ar plăcea ca aceşti bani să fie folosiţi pentru această populaţie care suferă".

Da, da, are dreptate franţuzul, mânca-ţi-aş cucu tău de băiat dăştept, politician român! Da-ne bani să ne hintegrăm şi noi, uite dă-mi şi mie, Camionagiu, 20 000 de euro şi să vezi ce mişto mă hintegresc!


Asta se întâmplă când vorbeşti despre realitate, rupt de realitate, smuls din realitate într-o lume a conceptelor, a situaţiilor ideale, ca să nu zicem a bla-bla-urilor politice fără acoperire.
Ştiţi ce le-aş face eu la occidentalii ăştia care ne explică despre ţigani, dar n-au văzut niciodată unul de la mai puţin de 20 de metri (fiindcă locuiesc în cartiere de lux, au maşini cu şoferi, nu merg pe stradă decât foarte puţin, prin locuri controlate şi trăiesc artificial) ?


Le-aş lua o garsonieră în Rahova şi i-aş pune să trăiască un an acolo, ca oamenii de rând, cu piaţă, cu mers pe stradă, cu tot tacâmul.
Atât.

link

Exista genii printre noi

Ştiu, ştiu, e un adevăr crud, dar trebuie să-i facem faţă. Unii sunt mai dăruiţi intelectual decât noi, alţii sunt mai frumoşi, alţii mai puternici, alţii mai talentaţi, e firesc.
Aşa cum există specimene de top, oameni care sunt mai dăruiţi intelectual, mai frumoşi, mai puternici, mai talentaţi şi mai maturi în acelaşi timp decât noi, amărăştenii, cum ar fi Mircea Badea. (boxer la sac, karateka la tv, gurnalist non-stop, frezist always, vipă venală, blogger antenist, pistolar cu bile, cuţitar prin păduri, bătăuş cu beţe, zis "Coadă de topor"- eu din vorbe te omor )
Dar să nu deviem. Iată o dovadă a genialităţii unora dintre noi.
link

"Cenusa fara epoleti" - povestire

În contextul scandalului recent cu schimbul de spioni dintre americani şi ruşi, mi-am amintit de o carte care mi-a plăcut mult la vremea când am citit-o, este vorba despre „Cenuşă fără epoleţi”.
Este o carte bazată pe fapte reale, scrisă de un fost spion GRU, „Suvorov”, care a dezertat în SUA şi a reuşit să scape nepedepsit.
Pentru că, din păcate, nu prea mai avem timp de citit, o să vă povestesc, din amintiri, ce şi cum.


GRU era serviciul de spionaj al armatei sovietice, mult mai puţin notoriu decât vestitul KGB, dar cel puţin la fel de periculos şi eficace.
După cum unii ştiu, la capitolul spionaj, adică inteligenţă, ruşii le-au cam dat clasă americanilor.
Le-au furat bomba atomică, le-au umplut NATO şi instituţiile americane cu agenţi, i-au făcut peste tot de băcănie. Se gândeau la toate, erau imaginativi şi nu lăsau nimic la voia întâmplării. Americanii, cu aroganţa lor specifică, prea încrezători în ce fac ei, lăsau tot felul de breşe.

Spionii, în cursul pregătirii, ca să nu ştie unde sunt bazele în care erau antrenaţi, erau duşi în nişte containere speciale. Aceste containere erau de acelaşi tip pentru tot felul de activităţi.
Pe dinafară erau portocalii, toate la fel. Pe dinăuntru erau amenajate diferit, unele pentru transport de persoane, cu fotolii şi tot ce trebuia, altele erau pentru mărfuri periculoase şi aşa mai departe. Aşa că agenturili străine din URSS nu vedeau decât nişte containere portocalii mutate de ici-colo.
Spionii erau pregătiţi câţiva ani înainte de a li se da primele misiuni reale în Vest.

Printre cele mai drăguţe chestii în antrenament era şi tortura,
ca agenţii să fie obişnuiţi cu aşa ceva. La un moment dat li se dădea o misiune, falsă şi controlată, dar pe care agenţii o credeau reală. Li se înscena că au fost prinşi şi erau torturaţi fizic şi psihic.
Nesomn, urlete bestiale, lămpi în ochi, bocanci, li se punea creionul în mână să scrie mărturii şi un malac îi strângea de mână până aproape să le rupă degetele în jurul creionului, şi tot felul de porcării. Când constatau ei că agentul e bine pregătit şi nu divulgă informaţii esenţiale, încetau.

La începutul pregătirii care dura câţiva ani li se dădeau doar 4 caiete şi li se spunea că alea trebuie să le ajungă
Era un test extraordinar pentru ordonare mentală şi rigoare, totul se scria mic, buchisit şi aliniat, fără spaţii pierdute.

În decursul pregătirii, agenţii erau instruiţi să nu semene deloc cu imaginea clasică, din filme, a spionului
Li se arătau imagini cu bărbaţi îmbrăcaţi cu parpalace, cu pălării cu borurile trase pe ochi, ochelari de soare, gulere ridicate.
„Aceasta este imaginea de Hollywood a spionului. Voi nu trebuie să arătaţi niciodată aşa!”
Li se interzicea să-şi ridice vreodată gulerul la haină, oricât ar fi fost de frig sau vânt.
Nu aveau voie să privească pe nimeni cu coada ochiului.
Nu aveau voie să poarte armă.
Erau conştientizaţi asupra următoarei chestiuni:
„SINGURA VOASTRĂ ARMĂ E MINTEA. Dacă veţi fi deconspiraţi, împotriva voastră vor fi trimişi zeci de soldaţi de elită, câini, elicoptere. Nu veţi putea să-i răpuneţi pe toţi.
O armă asupra voastră nu ar face decât să vă adoarmă vigilenţa, să credeţi că datorită ei sunteţi în siguranţă. De aceea vi se interzice să purtaţi pistol. Astea sunt chestii din filme!”

O operaţiune interesantă a vizat obţinerea de componente electronice ale unor rachete
Suvorov, care lucra la ambasada URSS dintr-o ţară vestică, este trimis cu maşina diplomatică pe un câmp, i se dă o parolă şi i se spune că va veni cineva care îi va da componentele.
Pentru aceasta i se dăduseră bani de aur, monede vechi, ruseşti, ca să-l plătească pe respectivul „agent infiltrat”.
Suvorov a început să presupună cine avea să vină: vreun mare general NATO, un american, cine să aibă acces la aşa nişte componente secrete?
La un moment dat se apropie un ţăran, un căruţaş care puţea a balegă, şi îi cere o ţigară. Suvorov îi dă, total absent, nici nu a realizat când ţăranul a spus parola.
Ruşii nu făcuseră decât să cumpere un ţăran din zonă, care după ce americanii trăgeau la exerciţii cu rachete în poligon aduna resturile, care erau apoi studiate în URSS.
Sovieticii nu făceau aşa ceva, ci întindeau prelate lungi de kilometri când făceau exerciţii de tragere şi strângeau toate resturile.

O altă metodă de a afla secrete a constat în folosirea unor moteluri în Elveţia
Afaseră ei că unii militari de la o bază americană de submarine din Europa se duc în concediu în Elveţia. Aşa că, în loc să se chinuie să racoleze câte unul, au venit cu ideea de a construi „curse de şoareci”. Au cumpărat mai multe moteluri din zone frecventate de americani, le-au înţesat cu aparatură electronică, le-au inclus în circuite turistice, au împărţit pliante în aşa fel încât să ajungă la americanii din baza vizată şi voila! Americanii, în concediu fiind, mai beau un pahar şi discutau câte-n lună şi-n stele. Înregistrările erau apoi analizate la Moscova şi se strângea material bun din ele.

GRU avea propriile unităţi armate, formate din comandouri de paraşutişti Spetsnaz, cu care ar fi început orice invazie a Europei în cadrul unui război mondial sau cu SUA
Soldaţii respectivi aveau de trecut un ultim test la finalul pregătirii – lupta pe viaţă şi pe moarte cu...un condamnat la moarte. Erau aduşi condamnaţi la moarte din închisoare, criminali, tipi deosebit de periculoşi, cărora li se promitea că vor fi iertaţi şi eliberaţi dacă vor ucide soldatul Spetsnaz. Aşa că se luptau până la moartea unuia dintre ei.

Fiecare, de la soldat la general, îşi plia singur paraşuta (operaţiune esenţială în paraşutism, fiindcă o pliere incorectă duce la moarte) şi scria pe un bileţel pe care îl prindea de paraşută:
"Această paraşută am pliat-o eu, personal" şi semna.

Când erau gradaţi, li se puneau steluţele de metal care urmau să fie prinse pe epolet, într-un pahar cu vodcă rece. Vodca era băută în cadrul unui fel de ritual soldăţesc, dintr-o sorbitură, şi steluţele de metal rămâneau pe buzele paraşutiştilor, într-un fel de prim sărut.
Aliniaţi în siruri de mii de paraşutişti, striagau în cor URA URA URA!

Înainte de a fi trimişi prima oară în Vest, spionii erau primiţi de un general GRU, care le dădea o lecţie de neuitat
Într-un sediu impunător, cu camere cum sunt acelea din Casa Poporului, un general îi chema la geam şi le arăta în depărtare un coş pe care ieşea fum. Le ţinea acolo o lecţie de psihologie.
Citez din memorie:
„Se întâmplă ca un agent să dezerteze. Rar, dar se întâmplă. Atraşi în mrejele occidentului, momiţi cu o vilă cu piscină, cu o maşină de lux, unii mai slabi cedează şi trădează Patria.
La început sunt fericiţi, au realizat în scurt timp tot ce au visat.
Dar timpul trece şi ei ajung să-şi dea seama că sunt inutili. Au identităţi false, nu au prietenii pe care îi aveau în ţară, nu mai vorbesc limba lor, nu mai pot reveni să-şi vadă părinţii şi locurile copilăriei.
Ajung nefericiţi. În timpul ăsta noi îi căutăm şi îi găsim întotdeauna. Sunt aduşi în ţară şi băgaţi în acel furnal.
Dar, spuneam, sunt foarte rare aceste cazuri. Fiindcă cei mai mulţi agenţi sunt conştienţi că acolo n-ar însemna nimic. Ar avea o vilă cu piscină, dar în cartierele de lux la ei toţi au asta. Pe când aici un apartament în centrul Moscovei înseamnă ceva. Acolo au Citroen, dar toată lumea are Citroen. Aici, când se plimbă într-o Volga nouă toate fetele se uită după ei.
Acolo au bani mai mulţi, dar cumpără ce cumpără toţi. Aici sunt privilegiaţi, au acces la lucruri pe care cei mulţi nu le au.”
Am încheiat citatul.

Deci era vorba de senzaţia de împlinire datorită statului, care e raportat la restul societăţii.
Un fenomen întâlnit şi la nostalgicii comunişti care pe vremuri aveau de toate, pe lângă ceilalţi.

O carte care merită citita în vacanţă.

Mr. Bean ne bate la fundul gol

Si noi vorbim la telefon, dam sms-uri, mancam, cand suntem la volan. Dar pana la asa performante mai avem:

Combate Spartakus de rupe

Vuvuzel a luat-o-n goarnă. Iar.

citeşte psihanaliză pe cârca lui Badea

Mi se pare normal

ca e greu sa iesi in asa un loc aglomerat...

Noi, fastfuzii

Aproape că nu cunosc om cu studii umaniste care să nu fie niţel paseist. Visăm perioada interbelică, pieţele de flori, sacagiii, vânzătorii ambulanţi de peşte, cafenelele tihnite, tablele din parc, trăsurile dintre maşinile de pe Podul Mogoşoaiei, hipodromul şi ofiţerii care se salutau reverenţions.
Visăm o lume pe care n-am cunoscut-o niciodată, stăm câte un ceas răsfoind albumele cu poze vechi de la Librăria „Noi”, prefăcându-ne că vrem ceva anume, toate astea fiindcă simţim, mai bine sau mai puţin lămurit, că trăim într-o lume fără suflet.

Pe vremea mea...

Deşi la cei 38 de ani pot fi considerat încă tânăr, îmi aduc aminte, cu destulă claritate, o altă lume, ce a părinţilor mei, tineri.
Ai noştri nu aveau sâmbata liberă decât rar, vestitul SRL (săptămână redusă de lucru), de fapt liberă pe jumătate, dar totuşi timpul lor curgea altfel.
În acele vremuri prietenii se întâlneau la canastă, bridge, iams, ieşeau la “iarbă verde”, în Cişmigiu la “Monte Carlo”, la o halbă la “Gambrinus” sau “Carul cu bere”.
Totul avea un ritm sănătos, aşezat, discuţia era discuţie, timpul liber era timp liber.
Dar ce s-a întâmplat cu noi?
O să încerc să creionez câteva răspunsuri în care cred.

Parcă toţi suntem cu capu’

Toată lumea aleargă. Cu maşina, pe jos, face treişpe-paişpe în tramvai că nu merge mai repede. Toţi, de la Vlădică la opincă, de la puber la pensionar, se grăbesc.
Unii spre maturitatea plină de griji, alţii spre pensie, alţii spre moarte.
Uitându-te analitic asupra străzii ai impresia că toţi lucrează la bursa din New York, orice secundă e importantă pentru ei - într-un minut putându-se duce de râpă imperii şi numai vigilenţa şi graba lor ţin lucrurile cât de cât în frâu.

Telefonul mobil – o tumoare pe ureche

Pentru mine telefonul mobil este ceva aproape hidos. O invenţie drăcească, o ispită care nu va mai trece niciodată, cu niciun post şi nicio rugăciune.
Desigur, stricta utilitate i-o înţeleg şi o respect, dar este evident pentru oricine că, în cazul majorităţii oamenilor, exceptând câteva minute pe zi, restul e vorbărie degeaba, care poate fi tăiată din program.
Asistăm frecvent la povestiri banale la mobile, la întrebări de trei parale. Nu de puţine ori oamenii vorbesc tare la mobil doar pentru ca cei din jur să priceapă că ei sunt nişte oameni destul de importanţi, ori foarte deştepţi şi care ştiu multe, ori angrenaţi în afaceri şi activităţi la care nu orice varză are acces.
Te întâlneşti cu un prieten, de trei ori îi sună lui telefonul, de cinci ori ţie. Se duce de râpă toată discuţia, fiecare se gândeşte la ce mai are de făcut. Hai că mai vorbim, bătrâne, complimente soţiei.

Internetul – ne-a apropiat atât de mult, până la sufocare

Ce se întâmplă cu doi prieteni care stau în oraşe diferite?
Se întâlnesc rar, iar întâlnirea e un eveniment, ceva deosebit, care le marchează starea şi relaţia. Când se întâlnesc discută lucruri de mare importanţă pentru ei, esenţiale pentru devenirea lor.

Dacă îi iei şi îi muţi în acelaşi cartier se vor vedea mai des probabil, vor discuta mai multe tâmpenii, tot felul de fleacuri.
Întâlnirile parcă nu vor mai avea aerul de altădată când se întâlneau o dată pe an, la mare.

Dacă îi muţi iarăşi, dar în acelaşi bloc, vor începe să se plicitisească unul de altul. Întâlnirile speciale, unu la unu, vor deveni amintire, nu-şi vor mai face tip să se ducă împreună undeva câte o după-amiază întreagă, fiindcă toată ziua dau nas în nas pe palier.
Nevestele vor începe, eventual, să bage strâmbe, fiindcă vor fi convinse că fiecare pierde prea mult timp cu celălalt, care e un ratat.
Aşa că relaţia superbă de prietenie se va transforma în ceva stric utilitarist, se vor ajuta din când în când unul pe altul şi se vor preface că nu s-a schimbat nimic, sunt ca fraţii. Dar nu vor mai discuta nimic de profunzime, nu va mai fi cazul. Tensiunea relaţiei se va slăbi, va dispărea plăcerea întâlnirii.

Exact asta ne-a făcut Internetul.
Ne vedem toată ziua pe mess, ne putem da mailuri oricând, aşa că de ce să ne mai obosim să ne vedem 3 ore la o cafea?
“sal, ce faci? bine pana mea uite un link. k. sal vb”

Programul sclavagist de lucru

Pe vremea părinţilor noştri programul era bătut în cuie. Plecai dimineaţa la 7, agăţat de scara autobuzului la serviciu, veneai la 16. Gata, după aia mâncai, la televizor n-aveai ce vedea, aşa că mai puneai mâna pe un roman, mai ieşeai la o tablă cu vecinii, la un tenis de picior, la o bere.
Acum nu. Nuuuuu, nu. Acum se munceşte toată ziua, ajungi acasă pe la 19-20, dacă te mai opreşti şi pe la Carrefour să iei câteva alimente cu o tonă de E-uri, bagi în tine, pui două beri deasupra, te uiţi la Bruce Willis a 15 oară cum îi sparge pe toţi şi bagi somn.
Până să te dezmeticeşti a trecut săptămâna, luna, s-a dus draq şi vara asta şi n-ai făcut nimic.
Ai fost la mare 4 zile şi apoi ai înjurat aglomeraţia, traficul, maneliştii, mizeria şi lipsa de civilizaţie două săptămâni.
Parcă era mai tihnit când luau părinţii bilet 2 săptămâni la Mamaia prin Sindicat, cu cazare şi masă asigurate la 2 stele, te jucai la jocuri mecanice desculţ, lângă plajă, mâncai vafe şi te ardeai pe umeri.

cam asta e…

Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?

Bai nu mai radeti!

Când e spaţiul aşa mic n-ai ce-i face, frate, manevrezi la greu!
Şi, în plus, care ai lăsat bătătorul de covoare în calea maşinii?

Voi realizaţi că ăsta a ieşit pe stradă, ştiind doar cu faţa un pic?

Nu-ti dau banii nici sa mor, hai intai in dormitor!

Ca orice bun român, urmaş al răzăşilor lui Ştefan, chiar din vestita familie Ionaşcu (cel puţin aşa m-a asigurat mama în nenumărate rânduri), duc o permanentă luptă de gherilă cu oricine vrea să-mi ia banul, bănişorul meu drag, mic şi puţin, pe care îl frec dintr-un buzunar în altul până urlă disperat:
„Hai cheltuieşte-mă odată, termină, nu mai pot, moooor, oh my god!!!”

Orice autoritate trebuie să asude, să se bată cu capul de pereţi, să facă brainstorming pe viaţă şi pe moarte pentru a găsi soluţii ce să-mi zică să plătesc. Dacă mi-ai trimis o factură, ai belit-o, nu mai ai somn. Am grijă să te epuizez psihic înainte să-ţi dau banii.
Ba mă dau că nu-s acasă când vine lumina, urmând să plătesc la Poştă, transpirat, cu răsuflările pensionarilor în ceafă.
Ba aştept să primesc somaţii.
Ba mă fac că m-am mutat şi nu ştii unde.
Ba mă dau că am murit.
Cele mai drăguţe sunt reminder-urile de la serviciile de telefonie mobilă. Mesajele sunt gândite în crescendo, de la simplă informare, la somaţie cu iz de stabor.

Primul
“Stimate client, s-a emis factura numărul..., suma de plată este..., iar data scadentă este... Cod abonat...
Mulţumim.”

Nu e rău, nu e rău, mulţumesc de informaţie, zic.

Al doilea
„Stimate client, vă reamintim că ultima factură emisă are data scadentă...
În cazul în care aţi efectuat deja plata, vă mulţumim!”

N-am efectuat-o, n-am avut timp. Mă lăsaţi?

Apoi urmează unul în cate te somează să plăteşti. Ai fost degradat, tresele ţi-au fost smulse şi aruncate în noroi, nu mai eşti „stimate client”, e un mesaj direct şi la obiect.

Însă sunt de părere că ar trebui să mai urmeze câteva:

„Bă bulangiule, ai de gând să plăteşti? Ultima factură a avut data scadentă la ...”
„Futu-ţi morţii mă-ti de căcăcios, mă tu chiar vrei să-ţi tăiem telefonu’ ? După ce că ai un rahat de abonament de n-avem după ce bea apă, nici pe ăla nu-l plăteşti?”
„Gata, venim peste tine, futu-te-n cap!”

Iar după ce plăteşti, se revine la normal.
„Stimate client, banii au intrat în cont. Mulţumim!”

Amintiri cu Nutu Anghelina

În 1996 am avut şansa extraordinară să-l cunosc pe marele om politic Nuţu Anghelina, cel care l-a bătut la numărul de voturi pe Mudava - vindecătorul care ne chema să ne pătrundă cu energia lui.



Nuţu Anghelina era (şi sper că mai este şi i-au ieşit gărgăunii din cap) diacon în Biserica Ortodoxă. Mic de statură, îndesat, bine sprayat şi plin de energie, fost paraşutist la viaţa lui, tipul părea un italian tupeist care venise în ţara nimănui să spargă târgul în două cu şmecheria napoletană.
După revoluţie începuse nişte afaceri, aşa că până în 1996 strânsese ceva cheag din care făcuse un soi de cantină la Facultatea de Teologie, unde dădea de mâncare unor săraci (nu foarte mulţi, de ordinul zecilor din câte ştiu).
Dar pentru această faptă îşi făcea reclamă serioasă şi nu ştiu cum s-a gândit el într-o zi că deja e suficient de celebru, vrednic şi înţelept să păstorească neamul.

Aşa că a început să contacteze preoţii din ţară şi să le promită de toate, dacă preoţii conving enoriaşii după slujbă că el e omul aşteptat de popor.
La sediul lui de campanie şi de firmă se perindau zilnic preoţi din toate colţurile ţării, care plecau încărcaţi de promisiuni şi de mici donaţii.
Nuţu chiar credea în steaua lui, aşa că la momentul când l-am cunoscut singura lui grijă era să strângă numărul de semnături pentru candidatură, alegerea fiind apoi o certitudine, un fleac, o bagatelă, o simplă consecinţă a cernerii valorilor.

Eram la el în gheretă când a primit un telefon de afaceri


(sediul de firmă şi de campanie electorală a lui Nuţu Anghelina, în 1996)

Interlocutorul părea că e la prima convorbire cu viitorul preşedinte, fiindcă Nuţu i-a tăiat o frază cu următorul răspuns:

"Domne, eu vând orice: şi chiloţi şi cârnaţi, dacă ies bani!"

Probabil omul avea oarece reţineri, fiindcă vorbea cu o faţă bisericească şi nu-i venea să-i propună chiar orice afacere.
Eu, în calitate de consultant, am încercat să-l aduc cu picioarele pe pământ, sugerându-i să o lase moartă cu preşedinţia şi să joace jocul pentru care e pregătit mai bine - primăria de sector.
Am încercat să-i prezint avantajele: e cunoscut prin zonă, a făcut câte ceva, iar primăria nu e preşedinţie, ar fi o treaptă pe care ar folosi-o.

"După ce faceţi sectorul giugiuc, mai vedeţi", i-am aruncat ideea.

Vai de mine, din momentul ăla s-a tăiat şmecheria, am fost privit ca un agent odios al unei puteri contra lui, mi-am luat borseta şi dus am fost.

Un răspuns ca un verdict

După câteva zile, într-un week-end, am făcut o plimbare prin Munţii Neamţului, ajungând şi la Mănăstirea Sihăstria.
Trăia Părintele Cleopa, dar era foarte bolnav, aşa că nu putea primi oameni în chilie, cel puţin nu în mijlocul zilei, când am ajuns eu acolo.
Însă dacă aveai câte o întrebare, o nedumerire teologică, ceva de genul ăsta, puteai să spui unui ucenic de-al părintelui, care intra în chilie şi transmitea problema, revenind apoi cu răspunsul.
În cazul meu a fost mai simplu, am auzit singur, de afară, răspunsul strigat de părinte la întrebarea mea: "E bine să candideze un diacon la preşedinţie?"

"SMINTEAAAALĂĂĂ!"

Am plecat râzând pe înfundate, convins de succesul fulminant pe care avea să-l aibă Nuţu.

Comparati

Piata Izvor - perioada interbelica. Pe cinstea mea de nu era mai frumos de o mie de ori.



restul imaginilor aici

Pe unde ne mai plimbam?

Păi eu propun Strada Sfânta Ecaterina, din centrul Bucureştiului, în spatele blocurilor absolut superbe ale lui Ceauşescu, pentru care a dărâmat o mulţime de minunăţii arhitectonice.

La numărul 3 avem o minunată casă boierească,

cu o intrare monumentală, coloane, curte interioară cu acces pe ambele părţi ale casei, şi un corp mic în spate, probabil casă pentru servitori.
Acum este în paragină, nu ştiu care este starea ei, dacă e în litigiu sau nu, dar merită cumpărată şi refăcută. Luminată bine ar da un aer extraordinar zonei în timpul serii, moartea paseiştilor ca mine.








La numărul 5 avem un loc istoric pentru bucureşteni şi nu numai:

Fostul sediu de firmă şi campanie electorală a marelui politician român Nuţu Anghelina.
Nu ştiţi cine a fost Nuţu Anghelina? Ignoranţilor. O să vă povestesc mâine, să nu dăm din una-n alta.



Apoi ajungem la frumoasa biserică Sfânta Ecaterina,

care are şi un paraclis superb, cu icoane în mozaic şi casă parohială mică, cu salcie la poartă.






Vedem un balcon superb al Facultăţii de Teologie,

sprijinit pe coloane dorice, corintice, ionice sau pana mea de care-or fi, că ăştia de la autobază nu m-au învăţat carte.




Iarăşi o casă boierească, refăcută şi locuită de nişte barosani cu Q7 la poartă
Să geamă, să geamă, se aude publicul în cor, după dorinţa lui Berceanu.
(de fapt e Q5, dar aşa nu ieşea poanta)



Alături de casa boierească este una modernă, foarte fain făcută.
Respect moşu!





Iar în fundul străzii (scuzaţi exprimarea cam din Fundu Moldovei - ups, iar am comis-o) avem un bloculeţ nou, cochet,
cum vă doresc să aveţi şi voi, oameni ai muncii cinstiţi şi harnici ce sunteţi.